O vorbă spune cam aşa : „Copii mici probleme mici,
copii mari probleme mari”; nu credeam în asta până nu am început să trăiesc
asta pe pielea mea. Cât era Sebastian mic, mânca, se juca, dormea şi cam atât,
nu pretenţii, nu mofturi, nimic, era foarte ascultător. Acum când a început să
mai crească, au început şi mofturile la masă şi mai ales la somn, nu mai vrea
să vină de afară în casă şi lista poate continua. Sunt convins că peste ceva
timp acestea vor fi nesemnificative pe lângă ce ne aşteaptă pe noi ca părinţi,
dar cum babă frumoasă şi copil cuminte nu au existat de când e lumea şi
Pământul, trebuie să ne conformăm şi să încercăm să-l educăm cât mai raţional
şi în folosul său cu putinţă.
A ajuns la o vârstă când face bine diferenţa
între ce-i place şi ce nu, astfel că somnul de la amiază este mereu o problemă,
încearcă prin orice mijloace să scape de această „povară” şi din păcate, pentru
el, de multe ori reuşeşte. Micul ştrengar ştie aşa de bine să înmoaie inimile
mamei, bunicii şi bonei încât iese mereu învingător, spre deliciul şi
satisfacţia lui, invers proporţionale cu dezamăgirea adulţilor că nici de data
aceasta nu au reuşit să stăpânească un mic „gâgac”. Situaţia se schimbă în
favoarea adulţilor mai sus amintiţi atunci când tatăl cel cu inima neînmuiabilă
este acasă la orele prânzului, iar atunci micul şantajist dă exemplu de
maturitate deplină şi face nani vreo 3-4 ore. Atunci tati nedumerit întreabă:
„Cine a spus că Sebi nu doarme?”, spre surprinderea adulţilor şi deliciul celui
mic. Ce să mai, un „gâgac şantajist”.
Tot din categoria „cum vrea Sebastian aşa
trebuie să fie” face parte şi joaca, activitate care are loc întotdeauna cu
jucăriile, persoanele şi momentele zilei alese de el. Degeaba îi spui că ai
obosit să te mai joci cu mingea, că mai
bine ar desena, sau colora, pentru că Sebi a spus că jocul cu mingea nu s-a
terminat şi pace.
Ce îi place cel mai mult e băiţa de seară,
aici nu mai face nici un fel de moft, e întrutotul de acord cu această
activitate, însă şi aici apare o mică problemă, aceea că nu mai vrea să iasă
din cădiţă. Dar, tatăl cel cu inima de piatră nu ascultă tânguirile micului
suferind şi-l scoate din apa care-i creează atât de multă satisfacţie. Ce să
facem măi Sebişor, lasă că trece până te-nsori.
Oricum este un scump şi un drăguţ, un copil
care se bucură de toată atenţia, dragostea, protecţia şi afecţiunea din partea
părinţilor. Este un sentiment minunat să-i vezi chipul firav şi inocent cum se
bucură sau cum se cuibăreşte în braţele tale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu